Studiu istoric - 160 ani de la înființare

Email Imprimare PDF

Studiu istoric, la 160 ani de la înfiinţarea, în oraşul Basarabilor, dătător de legi şi datini, a Seminarului Neagoe Vodă.

În cele ce urmează, ne propunem să facem o prezentare istorică a acestei şcoli teologice, având desigur în vedere şi alte aspecte şi implicaţii.

cladirea Seminarului Teologic Neagoe Voda Basarab

I. Situaţia politică a Ţărilor Române la începutul secolului al XIX-lea.

În aprilie 1828, Rusia, protectoarea creştinilor din Balcani, declară război Turciei. Armatele ţarului trec Prutul, ocupă Iaşii şi Bucureştii şi asediază Brăila, a cărei cetate e luată cu greu şi apoi rasă de pe faţa pământului, pe locul ei şi al oraşului vechi se ridică oraşul cel nou, după un plan sistematic, cu străzi concentrice şi radiale. Campania continuă în 1829, turcii sunt învinşi la Şumba, generalul Diebici trece Balcanii şi ajunge până aproape de Constantinopol. Pe frontul Caucazului, ruşii repurtează, de asemenea, victorii, iar pe mare flota turcă suferă o mare înfrângere încă de la 20 noiembrie 1827, în urma luptei de la Navenin cu flota franco-engleză . Învins atât pe mare, cât şi pe uscat, sultanul este nevoit să ceară pace, care se încheie în oraşul Adrianopol, la 2/14 septembrie 1829, având o mare însemnătate pentru noi.

Tratatul de la Adrianopol stipulează, printre altele, retrocedarea celor trei raiale: Brăila, Giurgiu şi Turnu, şi fixarea hotarului Ţării Româneşti pe albia Dunării. Sunt abolite peşcheşurile, zahereaua şi se fixează o sumă fixă ce se adaugă tributului anual. Se hotărăşte navigaţia liberă a vaselor pe Dunăre şi Marea Neagră, ceea ce va aduce o puternică înviorare a comerţului şi o dezvoltare a porturilor Galaţi şi Brăila. El a luat măsuri pentru combaterea epidemiei de ciumă şi holeră adusă din Asia de armata rusă. În timpul lui s-au alcătuit cele două Regulamente, care priveau întreaga cârmuire a ţării, hotărând normele fundamentale ale acestei cârmuiri, motiv pentru care s-au numit şi organice. Pentru alcătuirea Regulamentelor organice, s-a format câte o comisie alcătuită din patru membri, doi numiţi de autorităţile ţariste, doi aleşi de Adunarea obştească, şi un secretar.

Comisia din Ţara Românească se compunea din banul Gheorghe Băleanu şi vornicul Gheorghe Filipescu, denumiţi de ruşi, şi din logofătul Ştefan Bălăceanu şi hatmanul Alexandru Vilena, aleşi de Adunarea obştească, iar ca secretar, Barbu Ştirbei, viitor domn al ţării.

Comisia din Ţara Românească a purces la alcătuirea Regulamentului Organic şi au sfârşit munca lor în 1830. Aplicarea a început la 1 iulie 1831. Regulamentul prevedea, printre altele, următoarel: - domnul să fie ales pe viaţă dintre marii dregători (de la ban până la cămăşar) de către o Adunare obştească extraordinară alcătuită din 109 deputaţi (27 negustori şi meseriaşi şi 82 boieri); - se înfiinţa o Adunare obştească, un fel de Parlament alcătuit din boieri mari şi mici şi din înalţi ierarhi. Prerogativele acestui Parlament erau să facă legile, să le supună Domnului ales sau să eludeze puterea acestuia înfăţişându-le direct celor două puteri, Turciei şi Rusiei; - se înfiinţau birouri la fiecare departament şi arhive pentru păstrarea actelor;> - se înfiinţa un început de armată cuprinzând mai întâi infanteria şi cavaleria, apoi şi artileria; în Ţara Românească erau 4700 de ostaşi; - se înfiinţează un corp de grăniceri care avea misiunea de a păzi linia Dunării; - în privinţa ţăranilor, se hotăra suprafaţa de pământ arabil, păşunat şi fâneaţă la care aceştia aveau dreptul.

Regulamentele organice au fost, de fapt, o adevărată Constituţie, prima constituţie scrisă românească, şi o adevărată pregătire a unirii principatelor prin organizarea aproape identică pe care o dădea celor două ţări. Aşa cum au fost concepute, Regulamentele organice nu au putut satisface nici ţărănimea şi nici pe liberali, de aceea de la primii paşi au devenit o sursă de conflicte şi sângeroase răfuieli poliţieneşti, iar pentru naţionalităţi s-au transformat într-o permanentă semnalare a unei grosolane voinţe străine impuse întregului popor, un simbol al speranţelor sfărâmate investite în Rusia, care (impusă întregului) s-a dovedit a fi atât de cotropitoare, ca toate celelalte.

În 1834, Rusia îşi retrage trupele din Ţara Românească, nu înainte de a numi ca domn pe Alexandru Ghica (1834-1842). Retragerea trupelor nu a însemnat o renunţare totală la ocupaţie, ci în ambele principate au fost numiţi ca instructori doi colonei ruşi care de fapt comandau unităţile militare româneşti, şi a fost trimis Rickman, un consul care îşi supraestima sarcinile sale plenipotenţiare. Permanenta lui ingerinţă în politica internă a Principatelor a constituit sursa unei continue neînţelegeri, complicând situaţia şi aşa duşmănoasă în raport cu Rusia.

Protestele împotriva acţiunilor lui erau cunoscute şi la Petersburg şi de ambii domnitori, dar Petersburgul rămânea surd şi mut, iar cei doi domni, în calitate de supuşi executivi ai Rusiei, luau măsuri represive împotriva protestanţilor. Toată această politică s-a repercutat asupra celor doi domni, revolta s-a concretizat într-o serie de atacuri opoziţioniste care s-au transformat treptat într-o puternică mişcare revoluţionară.

Regulamentele organice au stagnat progresul Ţărilor Române şi, mai mult, au întemeiat un sistem feudal, tocmai în sectorul principal al economiei – agricultura, păstrând arbitrajul şi privilegiul în sistemul de guvernare politică. Cu toate limitele lor sociale şi politice Regulamentele organice au creat, prin legiuirile comune introduse în cele două ţări, posibilităţi de organizare a luptei pentru unitate naţională a românilor. Nu este întâmplător că tocmai în aceşti ani partida naţională din Muntenia întocmeşte memoriul de revendicări privind siguranţa, cea din afară şi statornicia cea din lăuntru, a celor două ţări, în care la primul punct se prevedea: "Valahia şi Moldova să se împreune şi să facă amândouă un principat care să fie de sine şi neatârnat de Turcia" .

Nu trebuie să ignorăm latura culturală care, în această perioadă, a fost puternic însufleţită de ideea unităţii tuturor românilor. Numele de Dacia, care cuprinde tot pământul românesc, revenea adesea în titlurile lucrărilor şi publicaţiilor periodice ale vremii: Dacia literară, Magazinul istoric ,pentru Dacia, iar figura lui Mihai Viteazul, domnul sub al cărui sceptru s-a înfăptuit reunificarea Ţărilor Româneşti, a stârnit un interes deosebit. Mişcarea culturală a fost pătrunsă de un profund patriotism menit să contribuie la înlăturarea stărilor învechite feudale, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale maselor populare.

II. Situaţia Bisericii Ortodoxe Române în perioada Regulamentelor Organice.

În 1821, cei trei ierarhi ai Ţării Româneşti, mitropolitul Dionisie Lupu, episcopul Gherasim Rătescu al Buzăului şi Ilarion Gheorghiadis al Argeşului, s-au refugiat la Braşov din pricina revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, dar mai ales, din cauza intrării acestuia în Bucureşti. Toate tulburările provocate de revoluţia lui Tudor s-au potolit în 1822, când Înalta Poartă a numit pe Grigorie Ghica, primul domn pământean după 106 ani de domnie fanariotă.

Printre primele măsuri luate de noul domn, s-a numărat şi aceea a rechemării ierarhilor refugiaţi în Transilvania. Mitropolitul Dionisie Lupu a refuzat şi, în această situaţie, divanul boierilor a cerut noului domn alegerea unui nou titular al scaunului mitropolitan. Divanul a propus domnului trei candidaţi, în final acesta s-a oprit asupra ierodiaconului Grigorie de la mânăstirea Căldăruşani, care i-a fost recomandat de marele patriot Ioan Câmpineanu, ajuns mai târziu ministru sub domnitorul Barbu Ştirbei (1849-1856).

Păstoria lui începe în vremuri destul de grele, dar până la urmă le va birui. Mai întâi, completează scaunele episcopale ale ţării cu Grigorie Râmniceanu la Argeş, Neofit la Râmnic, şi Chesarie la Buzău. Aceste numiri prezintă o mare importanţă în sensul că toate eparhiile din ţară erau conduse de români. Se va îngriji de buna pregătire a preoţilor, oprind hirotoniile în afară de hotarele ţării.

S-a îngrijit de şcoli şi a pus mare stăruinţă pentru înfiinţarea de seminarii pe eparhii. A căutat să aducă pe adevăratul făgaş viaţa monahală din ţară, punând stareţi români prin mânăstiri şi luptând să le scoată din datoriile cu care le împovăraseră străinii; înfiinţează în acest sens o casă a mânăstirilor. Cu toate problemele pe care le avea de îndeplinit, vlădica Grigorie n-a stat departe de mişcarea culturală din ţară, ci a tradus şi a tipărit felurite cărţi de teologie şi a ajutat în 1828 pe Pătru Săpunov să tipărească la Bucureşti cel dintâi Nou Testament în limba bulgară.

Din nefericire, anul 1828 va însemna un an de nelinişte pentru vlădica Grigorie şi de întrerupere a activităţii sale. La începutul anului, izbucneşte un nou conflict între ruşi şi turci. Domnitorul Grigorie Ghica pleacă din ţară la 28 aprilie 1828 şi-l lasă pe mitropolit caimacam.

Împlinind această demnitate ingrată, mitropolitul Grigorie intră în conflict cu stăpânirea, fie din pricina mănăstirilor închinate, fie că nu s-a învoit la aşezarea de noi dări, angarale şi podvezi asupra preoţilor şi a poporului, fie în sfârşit, precum a mărturisit el însuşi, că n-a consimţit la adunarea dării cărpii de la preoţi pentru a se acoperi cheltuielile făcute de o nepoată a lui Barbu Văcărescu, măritată cu generalul Bagration.

Toate acestea l-au determinat pe contele Feodor Pahlen, numit preşedinte al divanurilor celor două ţări, să-l scoată din scaun, la 10 februarie 1829 şi să-l trimită în surghiun la Chişinău. A rămas în exil timp de trei ani, dar nu şi-a uitat păstoriţii, comunicând în scris cu episcopul Neofit al Râmnicului, rânduit de stăpânirea ţaristă drept ocârmuitor al Mitropoliei, pe care-l povăţuia cum să conducă eparhia sa şi ce rezolvare să dea unor probleme ce i se impuneau.

După încheierea păcii de la Adrianopol între ruşi şi turci, la 2/14 septembrie 1821, mitropolitul Grigorie şi chiar divanul ţării au cerut întoarcerea sa în scaunul mitropolitan, dar autorităţile ţariste care conduceau ţara s-au opus. Către sfârşitul anului 1831, generalul Dimitrievici Kiseleff, la stăruinţa întregii ţări, obţine întoarcerea mitropolitului Grigorie în ţară. Părăseşte Chişinăul la 12 ianuarie 1832, şi în februarie ajunge la Buzău, unde va trebui să rămână mai bine de un an. Dintr-o scrisoare a generalului Kiseleff, se pot reţine aceste cuvinte care arată rostul reţinerii mitropolitului la Buzău: ,Cum însă prezenţa la Bucureşti a unui om al cărui caracter şi exilul ce l-a suportat ar fi putut, mai cu seamă într-un moment în care Adunarea generală ordinară era în plină activitate, să servească de pretext răuvoitorilor, să le grupeze în jurul lui şi să-l arate ca o victimă a patriotismului său, mitropolitul a fost rugat să se oprească vremelnic la Buzău,.

Generalul Kiseleff îi îngăduie totuşi la 13 aprilie 1833 să se aşeze la mânăstirea Căldăruşani, de care-l legau atâtea amintiri. Aici, la Căldăruşani, rămâne patru luni, timp în care este vizitat de mai multe ori de Brabu Ştirbei, vel logofătul treburilor bisericeşti, cu misiunea de a-l consulta asupra prevederilor de ordin bisericesc cuprinse în Regulamentele organice.

La 22 august 1833, la invitaţia generalului Kiseleff, vlădica Grigorie, după o lipsă de patru ani şi jumătate, îşi reia scaunul mitropolitan. În primăvara anului 1834, începe lucrările de reparaţii la Catedrala mitropolitană, pe care n-a mai ajuns să le termine, căci la 22 iunie 1834 s-a mutat la cele veşnice.

În Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, păstorea mitropolitul Veniamin Costache. A păstorit aproape 40 de ani, cu două întreruperi, prima între anii 1808-1812, iar a doua între 1821-1823. Izbucnind războiul dintre ruşi şi turci (1806-1812), Ţările Române au fost ocupate de ruşi, iar mitropolitul Veniamin Costache a devenit caimacam sub supravegherea unui general rus care avea înalta conducere peste amândouă Ţările Române. La scurt timp, a ajuns la neînţelegeri cu noua stăpânire, retrăgându-se la mânăstirea Neamţ.

În timpul retragerii sale din scaun, autorităţile ruseşti, care au ocupat Moldova şi Ţara Românească (1808-1812), au numit ca exarh al Bisericii româneşti din ambele Principate pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodeni care a condus Mitropolia Moldovei timp de patru ani (1808-1812). Noul domn al Moldovei, Scarlat Calimachi, împreună cu divanul ţării, l-au rechemat pe mitropolitul Veniamin în scaun la 6 octombrie 1812, şi totul a fost normal până în 1821, când din cauza Eteriei mitropolitul se va retrage a doua oară în satul Colicăuţi, în stânga Prutului, de data aceasta pentru 16 luni. De acolo a condus mişcarea românească din Moldova, purtând corespondenţă secretă cu patrioţii. S-a întors în ţară la începutul anului 1823, reocupându-şi scaunul mitropolitan sub primul domn pământean, Ion Sandu Sturza (1822-1828), şi va păstori până la 18 ianuarie 1842, când a prezentat domnitorului Mihail Sturza un nou paretisis.

În această perioadă, Moldova a fost sub ocupaţie ţaristă. Regulamentul Organic pentru Moldova a fost alcătuit de o comisie din care făceau parte vornicul Mihail Sturza şi vistiernicul Constantin Pericanu numiţi de ruşi, şi vornicul Costache Conachi şi vistiernicul Iordache Catargiu, aleşi de Adunare, secretar era Gheorghe Bachi, principalul colaborator al mitropolitului Veniamin Costache în înfiinţarea şcolilor în Moldova . Regulamentul Organic s-a aplicat în Moldova la 1 ianuarie 1832. Din relatările cercetătorilor, mitropolitului Veniamin Costache a fost consultat de comisie la articolele referitoare la Biserică şi mai ales la cele referitoare la învăţământul românesc religios.

III. Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

După cum am arătat, cuprinsul celor două Regulamente organice este aproape identic. Pe lângă probele de natură politică şi administrativă, în ele se tratează şi chestiuni bisericeşti, în special în Capitolul VIII al Regulamentului Valahiei şi în Capitolul IX şi Anexa A a Capitolului III ale Regulamentului Moldovei. Aceste chestiuni se referă la instituirea, judecarea, situaţia materială şi cultura clerului şi la alte lucruri mai mărunte.

Prin dispoziţiile referitoare la Biserică pe care le conţin, Regulamentele realizează un anumit stadiu în dezvoltarea organizaţiei Bisericii noastre, conţinând în mare parte stările din vechime, dar aducând şi lucruri noi.

În ceea ce priveşte cultura clerului, deoarece Regulamentele operau hirotonirea celor ce n-au absolvit seminarul, pentru a se putea împlini această dispoziţie, ele au prevăzut înfiinţări de seminarii sau menţinerea şi organizarea celui existent de la Socola. Grija materială a seminariilor e trecută pe seama Statului, fixându-se alocaţii bugetare pentru menţinerea lor. În paragraful 361 din Regulamentul organic se prevedea următoarea dispoziţie în privinţa învăţământului clerical: "Se va ţine câte un seminar pe lângă Sfânta Mitropolie şi pe lângă fiecare episcopie, iar seminariile vor avea întinderea fiecărei eparhii". Această dispoziţie a fost valabilă numai pentru Muntenia, căci în Moldova funcţiona deja Seminarul de la Socola, încă din 1803, înfiinţat de mitropolitul Veniamin Costache. Abia după 1848 se vor înfiinţa şi alte seminarii pe lângă eparhii. Referitor la Muntenia, în paragraful 124 se hotărau următoarele: "Mitropolia, Episcopiile şi toate mânăstirile închinate la cele străine vor contribui la cheltuielile statului pentru aşezări publice şi binefaceri ca şi mânăstirile pământeşti şi se instituie Logofeţia treburilor bisericeşti".

Prin acest articol se dădea statului dreptul de control asupra învăţământului, legiferându-se ca Logofătul bisericesc împreună cu episcopul eparhial ,să privegheze asupra şcolilor teologice, ca să se aplice întocmai regulamentul ce se va face pentru profesori, învăţământ şi disciplină. Faptul că, atât Mitropolia cât şi Episcopiile şi mânăstirile au fost obligate să contribuie material la susţinerea seminariilor, nu a fost primit cu prea mare bucurie, dar guvernatorul Principatelor, generalul Kiseleff, printr-o scrisoare adresată mitropolitului la 23 august 1833, rezolvă neînţelegerea: ,Mijlocul ce se propune de Prea Sfinţia Voastră ca Mitropolia şi Episcopiile să fie apărate de orice dare în folosul caselor făcătoare de bine, dar să se însărcineze fiecare în parte cu ţinerea unui seminar; acest mijloc mi se pare drept şi potrivit cu temeiurile ce s-au primit cu întocmirea seminariilor şi de aceea şi articolul seminariile se va şterge din Bugetul Statului. Prin aceasta, viitoarele seminarii rămân sub îngrijirea Episcopilor eparhioţi, deşi mai târziu acestea vor trece sub ascultarea Statului.

Înţelegerea dintre generalul Kiseleff şi mitropolitul Grigorie IV Dascălul (1823-1834) îl va determina pe Logofătul treburilor bisericeşti să supună în Obştea Adunare proiectul de înfiinţare a seminariilor. Proiectul este votat ca lege la 18 septembrie 1834. Înfiinţarea şi organizarea seminariilor era o măsură bună şi binevenită, căci cultura clerului nostru lăsa mult de dorit. Se ştie că învăţământul teologic se făcea în vechime pe la mânăstiri şi episcopii, însă în genere era destul de redus .La 29 mai 1835, Obştea Adunare devine categorică: ,Peste patru ani de la 1 ianuarie 1835, la neajungerea numai a seminariştilor şi după neapărată trebuinţă se vor hirotonisi preoţi şi diaconi şi din cei ce nu vor fi ascultat seminarul, iar în urmă de 8 ani nimeni nu se va mai putea hirotonisi preoţi şi diaconi, decât din cei ce vor dovedi prin atestat învăţăturile a patru glasuri aşezate în seminărie.

Această hotărâre nu a fost prea bine primită de ierarhi, care au protestat, arătând că absolvenţii de seminar pot fi puţini, iar satele lipsite de preoţi foarte multe. Cu toate acestea Obşteasca Adunare continuă hotărârea punând în practică legea votată în 1834 şi astfel, între 1836-1837, se înfiinţează cele patru seminarii din Muntenia la Bucureşti, Curtea de Argeş, Buzău şi Râmnicu-Vâlcea.

IV. Seminarul de la Curtea de Argeş, de la 1836 la 1860.

Pe temeiul legii din 1834, în 1836 a luat fiinţă Seminarul de la Curtea de Argeş, în vremea episcopului Ilarion Gheorghiadis (1820-1821 şi 1828-1845). Din nefericire nu s-au păstrat documente care să ateste cu precizie data exactă, dar dintr-o cerere a Ieromonarhului Anania Melegă, datată 1863, către Departamentul Credinţă, aflăm că Seminarul din Curtea de Argeş s-a deschis la 14 septembrie 1836. Sigur că această dată trebuie luată în seamă, dat fiind faptul că ieromoniahul Anania Melega a fost pentru puţină vreme rector al seminarului, apoi nu trecuse decât 27 de ani de la înfiinţarea seminarului şi evenimentul nu trecuse neobservat în prima cetate de scaun a Ţării Româneşti.

Episcopul Ilarion era un om de cultură, poliglot şi bun orator, nu ne îndoim că la deschiderea seminarului a rostit o cuvântare demnă de valoarea sa pe care sperăm că cineva o va descoperi odată şi se va face dovada celor afirmate mai sus. Pentru început Seminarul a funcţionat în oraşul Piteşti, în casele Episcopiei Argeşului, care se aflau lângă Schitul Buliga, metoh al Episcopiei, situat în centrul oraşului, pe locul unde se află astăzi Tribunalul.

Despre aceasta însuşi episcopul Ilarion Gheorghiadis înştiinţează la 4 iulie 1835 pe domnitorul ţării Alexandru Ghica (1834-1842), care s-a interesat de localul fiecărui seminar ce urma să se înfiinţeze ca urmare a legii votate de Obştea Adunare. Totodată, episcopul Ilarion arată domnitorului că aceste case ale Episcopiei din oraşul Piteşti au fost arse în vremea răzmeliţei din 1821 şi au fost refăcute de episcopul Grigorie Râmniceanu al Argeşului (1822-1828), în anul 1827, cheltuind 45.000 lei, o sumă imensă pentru vremea aceea .

Seminarul a funcţionat la Piteşti până în anul 1838. Noul an şcolar 1838-1839 a fost deschis în 26 octombrie în localul propriu construit la Curtea de Argeş de episcopul Ilarion Gheorghiadis.

Localul a fost ridicat în partea de răsărit a ctitoriei lui Neagoe, adică în locul unde s-a ridicat mai târziu Palatul Episcopal . Iată actul de construire a localului Seminarului de la Argeş: "Adică noi cei mai jos iscăliţi încredinţăm cu zapisul nostru la Sfânta Episcopie şi la Cinstita dreapta Prea Sfinţiei sale Părintelui Episcopului Argeşului precum să se ştie că ne-am tocmit ca să facem Seminarul Sfintei Episcopii şi toată zidirea de roşu şi tencuit. Toate sobele muscăleşti după cum ni se va arăta. Coşurile şi pardoselile cu cărămizi, toată tâmplăria, precum şi şindrilitul să le facem noui. Şi sfânta Episcopie să ne dea (de zidărie) toate materialurile, hrana noastră şi cele trebuincioase de zidărie. Iar forma zidăriei să se facă după planul ce ni s’au arătat şi după cum jos se arată. O odae mare pentru examene, lungul de patru stânjeni şi lărgimea de 3, încă o odae în care să înveţe copiii, de 4 stânjeni lungul şi lărgimea de 3. Cinci săli de cîte 11 stânjeni lungul şi largul de 3. Cuhnea de 11 stânjeni lungul şi largul de 3. Acestea toate să meargă linie, în care linie socotindu-se lungul numai afară de lărgime să fie stânjeni 451 de pe dinaintea tuturor odăilor acestora şi gălăria de 11 stânjeni largul lor cu stâlpii de lemn lucraţi frumos. În numărul de stânjeni 451 ai lungului intră şi grosimea zidului păreţilor de pe dinăuntru. Pe la spatele acestora dăspre răsărit să se facă un zid înalt, în care să se lipiască pereţii odăilor ca să vie acoperişul cu apă, să se spânzure picătura înăuntru în curte. Grosimea zidului de afară să fie de trei palme, iar pereţii pe dinăuntru de 1 palmă. Să se facă şi umblătoare cu 3 ochiuri tot în zidul cel mare lipită şi cotită pe dinafară de rândul odăilor cu galeria ei. La toate cele opt odăi mai mici să se facă opt cămări despărţite în fundul sălilor, 30 de uşi la toate din care 3 să fie cu tăblii şi celelalte cu pervazuri căptuşite şi cu cuie de fer, 29 de ferestre mari la toate odăile, iar temelia zidului să fie înaltă de 1 stânjen deasupra, iar în pământ cât va trebui. Acoperişul ei cu şiţă şi bătaia ei grămădită pe 4 şi cu un cuvânt să dăm aceasta bine gata de verigă cu poditul cu tăvănitul de scânduri în ciubuce cu paturi şi cu toate cele trebuincioase. Asemenea ne îndatorăm să dregem şi turnul cel mare care s’au stricat din cutremurul de astă iarnă. Făcând adică la loc partea cea stricată întocmai după proporţia celorlalte coloane care stau în fiinţă. Atât la temeiul lucrului şi la figură să se asemene desăvârşit cu părţile bisericii cele sdravene. Iar sfânta Episcopie să dea toate pietrile trebuincioase, fierul, plumbul, salahorii şi oricer alt ar fi de trebuinţă. Şi pe lângă printr’acest zapis ca la sfântul Dimitrie viitor vom da gata atât meremetul cât şi Seminarul de roşu şi învelit gata. Iar tocmeala pentru amândouă acestea ne-am aşezat drept taler 20.400 din care am şi primit acum înainte taleri 2000. Iar ceilalţi rânduri să ni-i dea. Deci ne făgăduim că vom lucra cu frica lui Dumnezeu, cu cinste şi fără cusur făcând lucruri bune şi sănătoase. Drept aceea am dat acest zapis al nostru întărit şi de cinstit magistrat al Piteştilor ca să-şi aibă tăria. Iar când vom face lucru prost sau vom pricinui sfintei Episcopii supărări, amânări de vreme şi nestatornică stăruire în lucru ca să săvârşim lucrul fără zăbavă şi cu plăcere atunci să fim răspunzători la orice pagubă se va întâmpla." Numele contraciilor (indescifrabil) 1838 Iunie 15 Magistratul oraşului Piteşti.

Cu acest înscris viind la magistrat mai sus iscăliţii lucrători şi arătând cu de a lor bunăvoie l-au făcut şi-l dă cu chipul ce-l cuprinde într’însul după rugăciunea ce ne-a făcut, prin jalbă s’au adeverit şi de către magistrat prezident. D.DRĂGĂNESCU 1838 Iunie 16 No. 267

Pecetea magistraturii.

Din act reiese că lucalul Seminarului, împreună cu turlele Bisericii lui Neagoe, stricate de cutremurul din februarie 1838, erau gata de roşu în octombrie acelaşi an. Cheltuiala a fost suportată de Episcopie, la care s-au adăugat dajdia de 10 lei de fiecare preot şi diacon din Eparhie adunată prin protopopiate. Seminariştii anului şcolar 1838/1839 au urmat cursurile în acest nou local construit din iniţiativa vrednicului episcop Ilarion, însă în anul următor cursurile au continuat în chiliile sfintei Mânăstiri din cauza incendiului din noaptea Sfântului Nicolae a anului 1839, când o mare parte din local a ars. Seminariştii de la Argeş au rămas în chiliile mânăstirii până în 1859, când episcopul Clement (1850-1862) a inaugurat noul local al Seminarului, a cărui construcţie a început în 1846. Construirea noului local a fost posibilă datorită domnitorului Barbu Ştirbei care vizitează în 1850 Curtea de Argeş şi, ţinând seama de vechiul local, a fost pus în lucrare sub domnia fratelui său, Gh.Bibescu; în anul 1846, a ordonat Departamentului Credinţei să repare casele vechi ale seminarului şi să reînceapă lucrarea noului local .

Construcţia noului local al seminarului a fost executată de arhitectul mănăstiresc Schlatter şi de Pitarul Matache Eliad şi a costat 402.000 lei. Localul a fost acoperit cu tablă adusă de la Viena, aceasta pentru a preîntâmpina eventualele incendii.

În 1848, în Ţara Românească izbucneşte revoluţia şi Seminarul de la Curtea de Argeş se închide până în 1851. În această perioadă localul seminarului este ocupat de oştile turceşti şi transformat în spital, iar grădina cu pomi a seminarului prefăcută în cimitir, aici îngropându-se soldaţii morţi din cauza molimei. După înfrângerea revoluţiei, Eforia şcolilor hotărăşte redeschiderea tuturor şcolilor, deci implicit a seminariilor. Astfel, în februarie 1851, episcopul Clement reuşeşte să redeschidă seminarul chemând pe profesorii care de frica revoluţiei se împrăştiaseră.

Considerăm că este potrivit să menţionăm că, la început, seminarul din Argeş a funcţionat cu o singură serie dusă timp de patru ani, aceasta desigur din lipsă de spaţiu. Astfel, cei ce au început cursurile în 1836 au absolvit în 1840, an când a fost primită o nouă serie. În 1840 au absolvit seminarul 20 de tineri împreună cu 20 de candidaţi sau grămătici.

Primul director a fost Pitarul Stanciu Vătăşescu, originar din Curtea de Argeş, urmat, începând din 1845, de Dimitrie Jianu. În 1840, la Seminarul de la Argeş vine ca profesor de muzică renumitul protopsalt Ghelasie Basarabeanu, elev al marelui Macarie, autor al multor cântări bisericeşti de o frumuseţe inestimabilă. Marele protopsalt va îndeplini pentru o perioadă şi funcţia de director, deoarece Dimitrie Jianu fusese numit prefect de Muscel. Ghelasie Basarabeanu moare în 1851 şi în locul său este numit director Zaharia Boerescu, fost profesor la Seminarul Central din Bucureşti, sub conducerea căruia se va termina construcţia localului Seminarului.

V. Seminarul de la Curtea de Argeş, de la 1860 la 1901

În 1859, guvernul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a început să se ocupe de şcolile teologice. La 15 decembrie 1859, în Moldova s-au desfiinţat şcolile catehetice, prin aceasta a crescut prestigiul seminariilor rămase de acum singurele instituţii de pregătire a clerului . În 1860, seminariile au fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunei, care nu a întârziat a le aduce reforme şi a le reorganiza. O primă reformă li s-a adus pe la începutul anului 1860, pe când Ministerul de Culte şi Instrucţie Publică era condus de Mihail Kogălniceanu. Reforma a fost întocmită de o comisie special instruită din care făceau parte Filaret Scriban, Iosif Bobulescu, Gh.Apostoleanu şi Teodor Veisa. Aceasta era situaţia în Moldova. În Ţara Românească, către sfârşitul anului 1859, Ministerul Cultelor a propus Mitropoliei instituirea unei comisii alcătuită din persoane cu cunoştinţe speciale, care să meargă pe la toate seminariile, să constate starea lor, pentru ca după aceea să se poată trece la îndreptarea situaţiei.

Ministerul Cultelor a rânduit revizor pe George Râureanu, iar Mitropolia pe protosinghelul Inochetie Chiţulescu, inspectorul Seminarului Mitropoliei. În ultima parte a lunii decembrie 1859, aceştia au revizuit seminariile episcopilor din Râmnic, Argeş şi Buzău şi la 19 ianuarie 1860, protosinghelul Chiţulescu înainta Sfintei Mitropolii trei prospecte prin care făcea cunoscute cele constatate. Prospectele cuprindeau date privitoare la numărul seminariştilor interni şi demiinterni, la condiţiile de primire în seminar, la instrucţie, la disciplină, la obiectele ce se dau elevilor, la împărţirea orelor, la amploiaţii seminariilor, la vacanţe şi la unele măsuri sanitare.

Din prospecte reiese că la Argeş situaţia era următoarea:

a. 40 seminarişti interni, 20 demiinterni şi 15 auditori;

b. se primeau fii de preoţi şi de cântăreţi în vârstă de 15-20 de ani, de constituţie sănătoasă, cu evlavie şi cu începuturi de învăţătură;

c. elevii erau împărţiţi în patru clase şi li se predau următoarele materii:

- în clasa I: citirea, scrierea, rugăciuni, catehism, etimologia, patru lucrări din aritmetică şi psaltichie;

- în clasa a II-a: Istoria sfântă, Aritmetica, Sintaxa, Psaltichia, Analiza logică;

- în clasa a III-a: Istoria bisericească, Geometria practică, Retorica bisericească, Morala, Geografia civilă şi Psaltichia;

- în clasa a IV-a: Tâlcul Evangheliei, Principii de Teologie Dogmatică, Practica Tainelor, Rânduirea bisericii, Cântarea practică.

d. elevii se sculau la 5 dimineaţa şi se culcau la 9 seara.

În final, prospectele respective arătau că starea actuală a seminariilor se află incapabilă de a le satisface trebuinţele. Cercetările comisiei au îngrijorat conducerea ţării şi, la 3 august 1860, Adunarea legislativă a Ţării Româneşti a hotărât ca, administraţiunea şi privegherea seminariilor să treacă la Ministerul Cultelor şi la Instrucţiunea Publice, cum sunt toate celelalte şcoli şi cum aceasta este trecută deja în Moldova. Măsura a fost întărită de domnitor şi, ca urmare, la 20 august 1860 noul ministru de Culte, Vasile Brevescu a comunicat-o Mitropoliei, rugând totodată să i se trimită lista de profesori de la toate seminariile spre a se putea ocupa ministerul de completarea personalului trebuincios, într-un mod mai sistematic şi mai eficace.

Eforia Şcoalelor a constituit o comisie pentru care şi-a dat consimţământul şi Mitropolia, delegând pe protosinghelul Inochentie Chiţulescu. Comisia a început lucrul în septembrie 1860, şi mai întâi a elaborat un program de studii pentru cele patru seminarii interioare sau eparhiale. Programa a fost alcătuită pe un curs de câte şase ani, urmând ca în anul şcolar 1860-1861 să se înceapă clasa a cincea. Pe lângă disciplinele teologice, programa prevedea ca în cei şase ani de studiu să se propună şi gramatica română, aritmetica, limba latină, geografia, istoria naturală, caligrafia, logica, psihologia, istoria universală, geometria, fizica, stilistica, epistolografia, mitologia, astronomia, limba greacă, medicina, chimia, pedagogia, agronomia, veterinaria.

Odată cu programa obiectivelor de învăţământ, comisia cerea în raportul către Eforia Instrucţiunei Publice să oprească hirotoniile pentru cei ce nu puteau să depună un atestat că au absolvit un seminar. Comisia a elaborat şi un Regulament pentru seminarii, care era gata în 1861.

Acest Regulament era alcătuit din 163 de articole şi cuprindea dispoziţii privitoare la administraţia morală (art.1-6), datoriile inspectoratului (7-18), datoriile profesorilor (19-29), datoriile subinspectorului (30-34), datoriile guvernatorilor (35-38), admiterea elevilor (39-57), disciplina elevilor, împărţirea orelor (58-62), conduita (63-94), pedepse (95-100), examene (101-115), prerogativele seminariştilor (115-128), costum (129-134), administraţia materială (135-147), datoriile speciale ale iconomului (148-155), datoriile secretarului (156-159) şi medicul seminarului (160-163). Nu se ştie dacă acest cuprinzător regulament a fost investit cu forme legale pentru a putea fi pus în aplicare, dar este cert că guvernul lui Cuza s-a ocupat în mod special de organizarea seminariilor şi mai ales de o reformă în sensul uniformizării seminariilor din Moldova şi Muntenia, care va să fie aplicată de la 1 septembrie 1862.

La 9 octombrie 1862, prin Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, acest proiect a fost trimis mitropolitului Nifon (1850-1875), care s-a opus şi mai mult prin adresa sa din 11 decembrie 1863, arată că: ,nu înţelege cum seminariile ca institute religioase şi bisericeşti ar putea fi sub jurisdicţiunea şi administrare străină de activitatea bisericească.

La această adresă, răspunde la 6/18 februarie 1864, ministrul Dimitrie Bolintineanu că doleanţa sa se va satisface prin dispoziţiunile proiectului de organizare a instrucţiunei profane şi religioase din ţară la care tocmai se lucra. Într-adevăr, Legea asupra instrucţiunii, decretată la 25 noiembrie şi promulgată la 5 decembrie 1864, s-a ocupat şi de învăţământul seminarial din toată România, pe care l-a unificat şi pe ale cărui programe de învăţământ le-a egalat. Despre învăţământul seminarial se vorbeşte în secţiunea a patra a Capitolului III a Legii, unde în trei subcapitole se cuprind dispoziţiuni privitoare la întreţinerea seminariilor, la admiterea şcolarilor şi obiectivele de studiu, la disciplină şi examene. Se prevedea că seminariile sunt de două grade. Cele de gradul I vor avea patru clase şi vor funcţiona în fiecare eparhie, iar cele de gradul II vor avea şapte clase şi vor fi în ţară numai două: la Bucureşti şi la Iaşi. Toate vor fi întreţinute cu cheltuiala statului şi vor fi sub inspecţia Ministerului Cultelor. Chiriarhii aveau drept de control şi îndatorirea de a priveghe starea generală şi progresul seminarului din eparhie şi de a comunica ministerului despre orice neregularitate, lipsă sau îmbunătăţire. Seminarul va fi condus de un director preot, iar elevii seminarişti erau îndatoraţi ca în termen de trei ani după terminarea seminarului să se hirotonească, în caz contrar urmau să întoarcă seminarului cheltuiala făcută cu ei.

Ca obiective de învăţământ pentru seminariile de gradul I, se prevedea: citirea, scrierea, catehismul, igiena, gramatica, geografia, istoria ţării, dreptul administrativ al ţării, cele patru lucrări de aritmetică, sistema legale a măsurilor şi greutăţilor. După aceea urmau: fizica, chimia, istoria naturală, agronomia, horticultura, viticultura , medicina populară şi veterinară, exerciţii scrise şi orale de predici, noţiuni de logică, morala fiziologică, muzica vocală şi bisericească, confesiunea ortodoxă, liturghia, Istoria Noului şi Vechiului Testament, Istoria bisericească, teologia morală şi pastorală, istoria şi geografia .

O astfel de organizare a seminariilor din Muntenia însemna un program, în timp ce pentru cele din Moldova era un regres, deoarece programa de învăţământ de dinainte de lege era mult mai completă. Această stare a durat până în 1866, când Consiliul general de Instrucţiune a aprobat şi a aplicat noi programe de studii, atât pentru seminariile de gradul I, cât şi pentru cele de gradul II. Noua programă prevedea să se introducă noi discipline ca: limbile franceză, latină şi greacă. Cu astfel de programe, învăţământul seminarial s-a îmbogăţit, ceea ce a fost un mare câştig.

Reforma învăţământului din 1864 a afectat în mod firesc şi Seminarul de la Curtea de Argeş; în vechea capitală a Ţării Româneşti a continuat să funcţioneze un seminar de gradul I, având deci patru clase. Aceeaşi Lege a Instrucţiunilor Publice a dispus desfiinţarea şcolilor de grămătici, pe motiv că sunt împotriva scopului pe care îl urmăresc seminariile. Seminarul de la Curtea de Argeş îşi va urma cursurile dar, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1866, localul a luat foc, arzând până la temelie. Directorul George Drăgănescu înaintează un raport către Ministerul Instrucţiunilor în care arată că pagubele sunt foarte mari, ridicându-se la 141.902 lei. În această situaţie, seminarul a fost mutat în casele episcopiei, dar nici aici nu i-a fost dat să rămână prea mult, căci în noaptea de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) 1866, un incendiu a distrus şi aceste case împreună cu clopotniţa Sfinte Episcopii. Situaţia se dovedea critică, seminariştii nu mai aveau unde urma cursurile, şi în acest caz episcopul Ghenadie Ţeposu (1865-1868) a închiriat casele proprietarilor Stanciu Nicorescu, Vasile Gheorghiu şi Marghioala Vasilescu. Aici a funcţionat seminarul până în 1881, când episcopul Ghenadie Petrescu (1876-1893), terminând localul afectat cancelariilor Sfintei Episcopii, l-a transferat aici.

La 20 august 1901, ca urmare a unui raport înaintat de Spiru Haret către Regele Carol I (1866-1914, Seminarul de la Curtea de Argeş a fost desfiinţat. De fapt, desfiinţarea seminarului s-a urmărit mai demult. Nu cunoaştem motivele adevărate, dar se bănuieşte că unul dintre acestea ar fi raportul înaintat de Teofil Mihăilescu, arhimandrit de scaun al Eparhiei Argeşului, delegat de episcopul Gherasim Timuş (1894-1911) să ia parte la examenul de sfârşit de an şcolar 1898/1899. În raportul său, arhimandritul Teofil Mihăilescu arată că nu a găsit în nici un loc din ţară un local mai rău de şcoală ca al Seminarului din Curtea de Argeş – unde întreţinerea era proastă, supravegherea elevilor este slabă, pentru că directorul nu locuieşte în şcoală.

Din perioada 1864-1901, reţinem următoarele:

a. până în anul 1864, la Seminarul din Curtea de Argeş au urmat cursurile numai elevi interni, începând cu acest an au fost primiţi şi elevi externi, numărul lor crescând în aşa manieră încât în 1878 erau 420 de elevi externi;

b. în 1872, programa analitică a Seminarului a suferit o mare modificare, în sensul că Generalul Cristian Tell, ministru al Instrucţiunilor, a dispus suprimarea unor discipline considerate prea lumeşti ca: Agronomia, Fizica, Chimia, Franceza, Elina. Aceste discipline au fost înlocuite cu discipline noi ca: Morala, Medicina populară, Caligrafia, Desenul şi Muzica bisericească.

VI. Seminarul de la Curtea de Argeş, după anul 1918.

Aşa cum am arătat mai sus, în 1901 au fost desfiinţate câteva seminarii în România, raportul ministrului Spiru Haret arătând că cele trei seminarii actuale (Central şi Nifon Mitropolitul în Bucureşti şi Veniamin din Iaşi) sunt suficiente pentru a răspunde trebuinţelor. Desfiinţarea unor seminarii din ţară a avut consecinţe, peste câţiva ani simţindu-se o mare lipsă de preoţi. În acest context, în toamna anului 1918, Ministerul Instrucţiunii a dispus înfiinţarea de şcoli pregătitoare şi seminarii în toată ţara şi prin adresa nr.24198/24.08.1918 a înfiinţat la Curtea de Argeş o şcoală pregătitoare pentru preoţi şi învăţători, însărcinând pe diaconul Mihail Chiriţă să se ocupe cu organizarea. Această şcoală a durat un singur an, pentru că la 1 septembrie 1919 s-a transformat în Seminar Teologic.

În anul şcolar 1919/1920, Seminarul de la Curtea de Argeş a funcţionat cu trei clase, urmând ca treptat să ajungă la numărul de 8 clase. Ca local, au fost alese casele Sterescu, dar acestea erau foarte mici şi nu puteau satisface nevoile, aşa că diaconul Mihail Chiriţă s-a hotărât să construiască un local adecvat.

Piatra de temelie a noului local a fost pusă la 4 octombrie 1925 de preotul Mihail Chiriţă, directorul Seminarului. Erau de faţă Nichita Duma, Episcopul Argeşului, Vintilă Brătianu, Ministrul Finanţelor, şi Alexandru Lepădatu, Ministrul Cultelor şi Artelor.

Construcţia noului local a durat zece ani, fiind terminată la 15 noiembrie 1936. Alături de localul propriu-zis al Seminarului, au fost instalate o uzină electrică, o brutărie şi o baie. În timp ce se construia noul local, Seminarul a funcţionat în localul Societăţii Frăţia, refăcut de episcopul Nichita Duma. Din nefericire, la 1 septembrie 1933, Seminarul de la Argeş este suspendat pe baza legii din 9 mai 1933, dar directorul Mihail Chiriţă nu cedează şi,cu multă stăruinţă la cei în drept, reuşeşte să-l reînfiinţeze după numai câteva luni, mai precis la 1 ianuarie 1934. Seminarul va funcţiona până în anul 1941, când mareşalul Antonescu dispune desfiinţarea lui în urma rebeliunii legionare care a cuprins şi oraşul Curtea de Argeş.

Elevii seminarului au plecat spre alte oraşe ale ţării pentru a urma cursurile, unii dintre ei înscriindu-se la Şcolile Normale sau chiar la Liceele de cultură generală. Conducătorii fostului Seminar de la Argeş, impulsionaţi de vrednicul director Mihail Chiriţă, au luptat din greu cu oficialităţile, iar lupta lor a fost încununată de succes, şi astfel în 1945 Seminarul de la Argeş îşi redeschide porţile, nu numai pentru o nouă serie, ci şi pentru cei ce fuseseră înainte elevi ai şcolii. Vreme de trei ani, adică până în 1948, Seminarul Neagoe Vodă din Curtea de Argeş a funcţionat cu bune rezultate, dând ţării şi Bisericii o serie de personalităţi. În acest an are loc o reformă prevăzută de noua Constituţie a Republicii Populare Române şi de Decretul nr.177/1948. Acest decret pentru Regimul general al cultelor trecea asupra Bisericii Ortodoxe Române problema formării slujitorilor bisericeşti şi a educării creştinilor prin Biserică.

La 19-20 octombrie 1948, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă Statului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. În statut se prevedea la art.10, literele N şi O că "Sfântul Sinod să execute toate atribuţiile legate cu privire la învăţământul pentru pregătirea personalului Cultului de toate gradele şi să stabilească programele şi normele activităţii de catchizare".

În virtutea acestei puteri, la capitolul pentru pregătirea clerului se stabileşte în articolul 115 pregătirea personalului bisericesc se face în:

a. şcoli de cântăreţi;

b. seminarii monahale şi

c. Institute Teologice de grad universitar.

Prin articolele 116 şi 118 ale aceluiaşi Statut, se fixează autoritatea absolută a Sfântului Sinod în materie de organizare şi de formare a învăţământului pentru pregătirea personalului bisericesc de orice grad .

Reforma învăţământului afectează şi Seminarul de la Argeş care este desfiinţat şi transformat în şcoală de cântăreţi de Arhiepiscopia Bucureştiului. Sediul este mutat la Mânăstirea Turnu. Înfiinţarea acestei şcoli a fost aprobată de Ministerul Cultelor, cu decizia publicată în Monitorul Oficial nr.266/1948, şi au fost şi în buget.

Demn de reţinut este faptul că, pentru prima oară în istoria învăţământului bisericesc, se înfiinţează şcoli de cântăreţi şi în Transilvania, la Sibiu şi Caransebeş. În 1954, acestor şcoli de cântăreţi, printre care şi Şcoala de la Mânăstirea Turnu, li se măresc durata cursurilor la 4 ani.

Vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian, reuşeşte în 1955 să readucă această şcoală la Argeş şi să o ridice la rangul de seminar cu durata cursurilor de 5 ani. Acum se restructurează Seminarul în sensul că 2 ani dura ciclul de cântăreţi şi 3 ani ciclul seminal. Nu se primesc decât absolvenţi a 7 clase elementare sau al şcolilor medii, profesionale sau tehnice.

La Argeş, Seminarul va funcţiona până în 1957, când Patriarhul Justinian dispune să fie mutat la Bucureşti. Se părea că la Argeş, vechi centru seminarial, nu va mai funcţiona nici o şcoală teologică, dar Pronia a rânduit ca marele patriarh Justinian să înfiinţeze în 1968 Seminarul Special pentru pregătirea viitorilor slujitori ai parohiilor din Transilvania şi Banat. Acest seminar a funcţionat 9 ani, dând trei promoţii, absolvenţii acestor promoţii completându-şi studiile la cele două Institute Teologice (Sibiu şi Bucureşti).

Revoluţia din 1989, a adus deplină libertate religioasă şi prea Sfinţitul Episcop Calinic al Argeşului, un neobosit ctitor, a reînfiinţat Seminarul Neagoe Vodă de la Argeş, care pregăteşte pe viitorii slujitori ai Sfintelor Altare, fiind continuatorul Seminarului pe care în 1836, cu atâta trudă, l-a înfiinţat episcopul Ilarion.

Acum, la acest moment aniversar, se cuvine să urăm Seminarului de la Argeş: La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Pr. Prof. Univ. Dr. Dănuţ Manu

Articol preluat din Buletin ştiinţific, seria Teologie Ortodoxă,

anul II, vol.I, 1997 Universitatea Piteşti, pag.7-25

Arhiepiscopia Argesului si Muscelului